Acesta este sfârşitul… acestui blog. Totul va fi altfel… Insă adevărat este că „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Tot fluxul de idei se va muta în alt loc, şi anume la o altă adresă: www.buzzoianu.blogspot.com. Deci cu doi Z, să fim bine înţeleşi ca să nu creăm confuzii. Cu un singur Z e altă diferită mâncare de peşte, vorba vorbei. Aşa că, pe cei 80% dintre voi care m-au susţinut necondiţionat până acum şi au votat pro-existenţa blogului în sondajul de mai sus vă invit pe noua adresă să mai stăm de vorbă. Iar pe ceilalţi care n-au crezut în relansarea blogului… vă invit să vă schimbaţi părerile. La revedere! :)
Oficial sistez „lucrările” la acest blog. Nu ştiu dacă va fi temporar sau pentru totdeauna, dar cel mai probabil va fi pentru totdeauna. Dacă voi continua vreodată blogging-ul cu siguranţă nu voi mai folosi subdomenii. Până atunci însă am multe alte lucruri de făcut, de rezolvat, de ameliorat. Voi încerca să găsesc alte modalităţi de a-mi potoli setea de a scrie şi sunt sigur că voi găsi. Postările vor fi în continuare disponibile dacă va dori cineva să mai frunzărească şi să-mi dea o notă critică. Sper că nu dezamăgesc pe nimeni şi că toţi cititorii mei vor privi asta aşa cum o privesc şi eu: am nevoie de o altă orientare, de o mai bună organizare a activităţilor în care sunt implicat, am mai multe responsabilităţi şi mai puţin timp. Aşa că am ales să elimin blogging-ul din activitatea zilnică. Pentru cei care mai trec pe aici aveţi în stânga lista mea de bloguri. Citiţi-le că unele sunt de calitate. Iar pentru cei interesaţi de soarta mea puteţi verifica paginile pe unde mai activez:
Mă hotărâsem să nu mai scriu pe blog pentru vreo lună, însă aceasta e o ocazie puţin mai specială. Azi se împlinesc 20 de ani de când istoria a luat o întorsătură nouă, de când am spus un NU asupririlor străinilor, de când viaţa însăşi şi-a schimbat cursul ei care... ... e ziua mea. :D Şi mai fac şi 20 de ani (măcar de-ar fi fără griji şi fără bani). Marea sărbătoare naţională o sărbătoresc la ţară, onorată fiind de un mini-concediu de două zile în care nu mai trebuie să visez noaptea baze de date şi „access violation”. Sărbătoresc nu cu torturi stil Turnul Babel (de fapt seamănă un pic cu Turnul din Pisa :D ), nici cu artificii, nici cu cântece false de la mulţi ani, ci aşa cum îmi place: alături de persoanele speciale din viaţa mea, în linişte, armonie şi pace, toate astea în sânul căminului care m-a făcut ceea ce sunt şi care îl va influenţa pe cel ce voi fi. Natură, aer curat, apă sănătoasă, drob de miel, socată, vinuri bune, oameni sinceri. And nothing else matters.
Nu simt nimic special, de altfel nu se simte nimic la 20 de ani. Viaţa îşi continuă cursul ca şi până acum, poate sub noul semn al mai multor responsabilităţi. Sunt mai multe categorii de oameni... unii sparg bani pentru că „o viaţă are omul”, alţii se plâng că au îmbătrânit, alţii încă se mai comportă ca nişte proaspăt absolvenţi de liceu, alţii se mândresc că au trecut în etapa maturităţii sau că au scăpat de adolescenţa tumultoasă. Iar adevărul e undeva la mijloc, departe de orice interpretare fugară şi lipsită de fundament a semnelor vieţii. Matur nu eşti decât când le poţi oferi şi altora siguranţă, încredere deplină şi susţinere reală; glumele liceului sau ale adolescenţei nu prea îşi mai au rostul la 20 de ani; gândurile înfricoşătoare ale bătrâneţii sunt deplasate la orice vârstă pentru un om care îşi trăieşte clipele aşa cum simte, fără regrete şi fără reţineri; iar o doză de seriozitate în plus în tot ce ţine de individ este absolut necesară. Don’t worry, be serious. La mullţi ani şi lui Andrei, un văr al Oanei, care e născut exact în aceeaşi zi cu mine. Iar vouă o săptămână cât mai frumoasă!
Despre moarte... ce mai poate fi spus despre moarte ? Poate nimic sau poate tot timpul e ceva nou de spus, tot timpul cineva moare. In fiecare secundă un suflet mai piere, însă tot timpul lumea se teme de moarte şi nu o înţelege. Murim dintotdeauna, cum te mai poţi teme de ceva cu care trăieşti... dintotdeauna ? Cum te poţi teme de ceva ce ţi-e dat încă de la naştere, un destin implacabil ? De ce ne mai temem, de ce ne mai e frică ? De ce mai plângem, de ce corpul nostru blestemat fuge de momentul pieirii lui ? Nu mai bine ne-am teme de veşnicia vieţii, de gândul că sinele nostru nu se va putea odihni niciodată cu adevărat ? Temeţi-vă de viaţă şi nu de moarte, căci cu toate că toată lumea se teme, moartea vine ca o destindere, ca o pauză. Nu e pentru nimeni plăcut să piardă pe cineva, niciodată nu a fost, niciodată nu va fi. O pierdere aduce întotdeauna un gol, un intrând de singurătate, iar asta este fundamentul temerii oamenilor. Intotdeauna ne-am temut de singurătate, conştient sau nu. Urâm cu toţii singurătatea, chiar dacă nu recunoaştem. Iar când pierdem pe cineva ea vine şi mai aproape de noi. Iar asta ne înspăimântă şi ne prăbuşeşte muntele pe care suntem aşezaţi şi pe care îl credem imposibil de dărâmat. Ei bine, toţi munţii se dărâmă la propriu şi la figurat. Oricât de înalt ar fi muntele pe care stăm... se va dărâma într-o zi. „Dacă medităm asupra morţii măcar 1 minut în fiecare zi moartea nu ne mai înspăimântă şi o acceptăm ca pe ceva firesc.” Recomand aceste cuvinte scrise de Marin Preda, scriitorul atâtora. Şi îmi pare rău că nu ştiu exact varianta citită în „Cel mai iubit dintre pământeni”. O carte pe care o recomand tuturor...
Sunt în tren spre Buzău. O să ajung la o înmormântare. Nimic mai neplăcut, nimic mai înspăimântător şi ultimul drum pe care ai vrea să-l faci. Dar pe care trebuie să-l faci cel puţin de câteva ori într-o viaţă de om. Şi pe care trebuie să-l faci cu o demnitate greu de găsit şi menţinut. E greu să vezi lacrimile tuturor celorlalţi şi să le negi pe ale tale, să le împiedici să iasă. Iar asta pentru că suntem cu toţii umani. Iar corpurile noastre, fie că vrem, fie că nu, tind să fie într-o profundă solidaritate unul cu celălalt, să se susţină, să se ajute şi să treacă peste momentele dificile... „Nu cunoaştem adevărata valoare a lucrurilor decât după ce le pierdem.” La fel e şi cu oamenii. De ce nu-l apreciem niciodată la justa sa valoare pe cel de lângă noi, de ce nu-l respectăm, de ce nu-i venim în sprijin când îi e greu ? O să-l pierdem mai devreme sau mai târziu şi vom regreta atât de multe lucruri! Atât de multe lucruri ne vor bântui şi ne vor atrage atenţia asupra a ceea ce am făcut sau chiar şi asupra a ceea ce nu am făcut când aveam ocazia.
Acum nu e cazul meu, însă e cazul multora. Recomand ca în momentele dificile să nu ne gândim exclusiv la durerea noastră. Sunt atâţia alţii care o simt poate şi mai profund, şi mai adânc... şi poate au aceeaşi sursă ca şi cea a durerii noastre.
Haideţi să fim alături unii de alţii şi să ne unim nu numai la mersul în cluburi, în baruri, la grătare sau la petreceri. Sunt atât de multe ocazii să fim alături unii de alţii încât... le ignorăm şi le aruncăm la o parte. Din răutate, din lene, din ignoranţă şi egoism.
Va fi înmormântarea bunicului Oanei, devenit şi al meu cu toate nu l-am cunoscut niciodată. Nu trebuie să cunoşti personal pe cineva ca să te simţi legat printr-o modalitate de el. Se întâmplă des să nu avem nicio legătură directă cu cineva, dar cu toate astea să simţim „ceva”. Simţi acel „ceva” când vezi luminile din ochii celui care povesteşte despre o persoană, când vezi pasiunea, dedicarea şi plinul vorbelor adresate niciodată de-ajuns acelei persoane. L-am cunoscut pe bunicul ei prin ea, prin vorbele şi povestirile ei, prin luminile din ochii ei, prin fiorul poveştilor şi vorbele întotdeauna de laudă adresate lui. Un om care se dovedea a fi unul de calitate, un om din acela pe care întotdeauna merită să-l cunoşti. Aş fi preferat să nu-l cunosc azi... nu în felul în care se va întâmpla azi. Un om special, drag multora.
De mic am cunoscut fiorul înmormâtărilor. Şi chiar n-aş fi vrut să cunosc nimic dacă din toate nu aş fi învăţat câte ceva. Fiecare în parte m-a pălmuit pentru ca mai apoi să-mi arate o direcţie de urmat şi procedat. De multe ori învăţăm primind palme şi poate atunci învăţăm cel mai bine pentru o durată maximă. E neplăcut să primeşti palme, dar e atât de benefic pentru oricine. Trebuie primită orice palmă cu toată deschiderea ca să învăţăm din ea şi să ne fie mai uşor la cele ce vor veni. Cu siguranţă vor veni şi altele...
Nu o să revin să scriu cum a fost la înmormântare. Asta nu e un subiect de blog, nici măcar de discuţie. Este un subiect din care înveţi şi care schimbă şi modelează părţi din tine. Nici nu m-aş fi apucat să scriu nimic dacă nu mi-aş fi pus în cap să comunic cu partea voastră ascunsă şi ignorată prin cine ştie ce colţuri din voi. De altfel în luna următoare nu veţi mai citi nimic nou aici. Este ca un miting, ca o campanie dacă vreţi, ca un strigăt către voi. Primul articol pe care îl veţi vedea va fi acesta, lăsându-l aşa cu speranţa că recitindu-l vine mai aproape de voi şi de profunda înţelegere a voastră.
Mi-e somn, mi-e foame şi nu mai am putere... şi nici baterie la laptop pentru că în graba împachetării lucrurilor de azi am uitat să-mi iau încărcătorul. Aveam priză aici în accelerat şi puteam să mai scriu câte ceva. Poate ar fi ajutat pe vre-unul dintre voi şi ar fi schimbat măcar o perspectivă asupra lucrurilor. M-aş bucura mult dacă aş da de gândit măcar unuia dintre voi şi dacă măcar unul dintre voi nu a citit plictisit tot ce am scris. Pentru că de multe ori dacă nu scrii despre ceva concret cum ar fi ce a mai făcut Băsescu, pe unde se mai plimbă Elena Udrea sau cine e fata care l-a sărutat pe Michael Jackson la Bucureşti nu eşti ascultat/citit deloc. Despre moarte... ce mai poate fi scris despre moarte ? ...atât de multe de care nici nu avem habar...
E teroare? E haos? E dezastru? E apocalipsa ? Nu, sunt ăştia de la Metrorex care au schimbat modificările schimbărilor. S-au schimbat denumiri de staţii, trasee, cam tot ce se putea schimba. Aşa că atenţie mare cum circulaţi, căscaţi bine ochii înainte de a porni la drum, că vă veţi trezi că în loc să ajungeţi la Obor o să ajungeţi la Gorjului, aşa cum i s-a întâmplat unui tip. Denumirile staţiilor s-au schimbat astfel:
Staţia Semănătoarea devine staţia Petrache Poenaru. (Petrache Poenaru (1799 – 1875) – inginer şi matematician fondator al Colegiilor Naţionale din Bucureşti şi Craiova, inventatorul stiloului, creator al steagului Romaniei moderne.)
Staţia Armata Poporului devine staţia Lujerului.
Staţia Industriilor devine staţia Preciziei.
Staţia Depoul IMGB devine staţia Berceni.
Staţia IMGB devine staţia Dimitrie Leonida. (Dimitrie Leonida (1883 – 1965) – inginer specialist în energetică şi profesor universitar. De numele său se leagă ideea „Metropolitanului din Bucureşti” lansată la începutul anilor 1900.)
Staţia Laromet devine staţia Laminorului.
Staţia Policolor devine staţia Nicolae Teclu. (Nicolae Teclu (1839 – 1916) – academician, chimist român de faimă mondială, a inventat dispozitivul pentru detectarea metanului şi dispozitivul pentru prepararea ozonului, inventatorul „becului Teclu”.)
Staţia Linia de Centură devine staţia Anghel Saligny. (Anghel Saligny (1854 – 1925) – academician, inginer constructor şi pedagog, membru fondator al Societăţii Politehnice Bucureşti, a proiectat şi construit podul de la Cernavodă şi a condus lucrările de amenajare a Portului Constanţa.)
Denumirile Lujerului, Preciziei, Berceni, Laminorului vin de la denumirile principalelor străzi cu care se intersectează liniile de metrou în zonă.
Incepând de ieri se reorganizează circulaţia trenurilor, fără transbordare în staţiile Eroilor şi Nicolae Grigorescu, distinct pe linia 1, Pantelimon – Nicolae Grigorescu – Eroilor – Gara de Nord – Piaţa Victoriei – Dristor şi linia 3, Anghel Saligny (Linia de Centură) – Nicolae Grigorescu - Eroilor - Preciziei (Industriilor).
